BANCILE SUNT CELE DIRECT INTERESATE DE FOLOSIREA MIJLOACELOR ALTERNATIVE DE SOLUTIONARE A DISPUTELOR IN SCOPUL PREVENIRII INSOLVENTEI CLIENTILOR

Mijloacele alternative de solutionare a disputelor pot fi utilizate in scopul preventiei insolventei.
Toate mijloacele extrajudiciare de solutionare a disputelor, de la tranzactia pura si simpla, pina la mediere, conciliere si arbitraj, au la baza acordul de vointe al partilor, adica debitorul si creditorii sai.
Fiind vorba de un acord de vointe, care presupune increderea intre parti, inseamna ca insasi incheierea unor astfel de contracte in vederea solutionarii amiabile a disputei debitorului cu creditorii sai este un cistig in sine pentru debitor, intrucit ceea ce ii lipseste in primul rind unui debitor care ajunge in stare de dificultate financiara este increderea creditorilor sai.
Prin semnarea unor astfel de acorduri, debitorul recapata, cel putin in parte, increderea pierduta a creditorilor si a partenerilor de afaceri.
Pe de alta parte, acordul de vointe presupune drepturi si obligatii reciproce ale partilor.
Debitorul se obliga la restructurarea intreprinderii sale in vederea redresarii, prin masuri ce tin de schimbarea managementului, lichidarea unor active, reorientarea pe piata, refinantarea sau diversificarea surselor de finantare, asumarea unor costuri suplimentare de catre actionari sau cooptarea unor investitori care sa asigure sursele de finantare a redresarii etc.
Creditorii consimt la o serie de facilitati in beneficiul debitorului, care sa favorizeze redresarea, cum ar fi suspendarea sau intreruperea urmaririlor silite, inghetarea dobinzilor si a penalitatilor, ori chiar renuntarea la penalitati, re-esalonarea debitelor, continuarea furnizarii de utilitati etc.
Intreprinderea aflata in dificultate poate evita procedura insolventei prin solutii amiabile negociate si semnate cu fiecare dintre creditori, in mod individual, sau cu colectivitatea acestora.
In mod rezonabil, solutiile amiabile de preventie a insolventei, inainte de a fi puse in practica in raport cu colectivitatea creditorilor, sunt precedate de negocieri individuale cu creditorii importanti, de care depinde existenta intreprinderii, mai precis cu bancile si cu furnizorii de utilitati.
Este, evident, importanta si negocierea individuala cu statul si cu salariatii, in calitatea acestora de creditori privilegiati pentru taxe si impozite, respectiv, salarii.
Creditorii pot evita consecintele nefavorabile ale insolventei debitorului lor [(i) suspendarea urmaririlor individuale, (ii) inghetarea dobinzilor, (iii) continuarea unor contracte in curs de executare, in special, cele de furnizare de utilitati, (iv) concursul cu ceilalti creditori, (v) posibilitatea impunerii unui plan de reorganizare prin votul celorlalti creditori si celelalte sacrificii ale drepturilor creditorilor consecutive deschiderii procedurii insolventei] negociind si semnind acest gen de solutii amiabile cu debitorul lor.
Exista intreprinderi care concentreaza, pe linga interesele managerilor, actionarilor si salariatilor lor, si interesele creditorilor, intrucit aceste intreprinderi sunt clienti, furnizori sau contribuabili importanti ai creditorilor, pentru care insolventa sau disparitia acestor clienti, furnizori si contribuabili ar putea afecta intr-o maniera semnificativa insasi creditorii in cauza.
Spre exemplu, un furnizor de utilitati ar putea fi afectat intr-o masura importanta de insolventa clientului sau captiv, dat fiind ca dupa deschiderea procedurii va fi obligat sa continue furnizarea de utilitati.
Dar furnizorul de utilitati in cauza ar putea fi si mai aefectat de disparitia intreprinderii respective, daca expunerea fata de acest client era mare. Aceleasi considerente sunt valabile si pentru banci, stat si colectivitatea locala (acestia din urma putind suferi si alte consecinte ale disparitiei intreprinderii in cauza, cum ar fi ridicarea ratei somajului prin pierederea unui mare numar de locuri de munca).
In aceste conditii, facilitatile acordate debitorului, chiar daca par a fi pierderi pe termen scurt pentru creditori, reprezinta un compromis acceptabil pe termen mediu si lung, asigurind continuarea relatiei de afaceri cu debitorul.
Este evident ca intelegerile colective cu debitorul sunt posibile doar in cazul intreprinderilor mari, de existenta sau supravietuirea careia depind, intr-o masura mai mica sau mai mare, si creditorii, intreprinderi care, de altfel, pot prezenta si oferte serioase de restructurare. In cazul IMM-urilor, astfel de intelegeri colective par utopice, desi ele nu sunt imposibile.
Cu toate acestea, IMM-urile pot utiliza aceste tehnici de compromis in negocieri individuale cu creditorii, in special cu bancile si furnizorii de utilitati.
Bancile, spre exemplu, isi pot substitui unui debitor neperformant un altul cu credibilitate sau cu un istoric bancar pozitiv ori neutru, prin cesiune, novatie sau delegatie.
Foarte frecvent se foloseste tehnica “cesiunii creditului” pentru a transforma un credit neperformant in credit normal.
Astfel, creanta bancii contra unei societati este cesionata actionarului majoritar al acesteia sau unei societati afiliate acesteia.
Pretul cesiunii se poate achita din sursele proprii ale cesionarului, dar el este, de obicei, finantat chiar dintr-un credit acordat cesionarului de banca cedenta.
Prin cesiune, banca “scapa” de creditul neperformant si, deci, provizionul de risc constituit la valoarea creditului neperformant poate fi utilizat de banca cedenta pentru scopurile proprii.
Este adevarat ca, la eliberarea provizionului, banca va trebui sa plateasca un impozit pe profit (sumele rezultate din disponibilizarea provizioanelor se considera a fi profit al bancii), dar chestiunea costului suplimentar se solutioneaza, de regula, prin suplimentarea pretului negociat al cesiunii.
Asadar, un debitor initial, insolvent sau in pragul insolventei, este inlocuit cu unul solvabil.
Debitorul initial poate fi, ulterior, lichidat. Desi operatiunea poate acoperi o frauda la lege, fiind in sine la limita legalitatii, totusi, folosita cu prudenta, ea este legala si oportuna evitarii consecintelor neplacute ale executarii silite sau ale insolventei debitorului initial.
Pe de alta parte, creditele de refinantare sunt, in sine, mijloace de evitare a insolventei.
Un credit acordat sau reesalonat in conditii foarte severe pentru debitor poate fi neutralizat ca risc de insolventa daca este achitat in avans, fie din surse proprii ale debitorului, fie din surse atrase de la o alta banca, aceasta din urma acordind noul credit in conditii mult mai prietenoase.
Refinantarea este posibila mai ales daca se ofera garantii mai eficiente decit cele constituite pentru asigurarea rambursarii creditului initial (spre exemplu, actionarul majoritar constituie ca garantie un cash collateral, in locul unor ipoteci sau alte garantii constituite de debitor).
Concilierea prealabila directa este obligatorie in litigiile comerciale banesti.
Este discutabil daca obligarea partilor unui potential litigiu la a urma o procedura – de altfel, foarte complicata, rigida si plina de constringeri procedurale care tensioneaza un dialog al partilor inca neinceput – este compatibil cu principiul liberului acces la justitie din art. 20 alin.1-2 din Constitutie.
Concilierea prealabila ar fi fost mult mai oportuna daca ar fi fost facultativa, in asa fel incit partile sa nu se simta incorsetate de obligatie si de procedura.
Practic, datorita caracterului obligatoriu, procedura concilierii duce la extrem de putine rezolvari amiabile, in marea majoritate a cazurilor partile nereusind sa se intilneasca sau, in cazul in care se intilnesc, ele nefacind altceva decit sa bifeze indeplinirea unei obligatii legale, adica parcurgerea unui pas legal obligatoriu in drumul catre litigiu.
Asadar, scopul legii este departe de a fi atins. Dupa toate probabilitatile, noul cod de procedura civila (al carui proiect se afla in lucru la Ministerul Justitiei) va elimina obligativitatea concilierii prealabile directe.
Cu toate acestea, concilierea poate da rezultate daca in calitate de conciliator se interpune un tert (mediator) si, mai ales, daca este utilizata in vederea evitarii formularii unei cereri de deschidere a procedurii insolventei.
In privinta cererii de deschidere a procedurii insolventei, concilierea prealabila directa nu este obligatorie, dar creditorul il poate invita pe debitor la conciliere, in ideea de a gasi o cale de evitare a procedurii insolventei.
Art. 2 alin. 3 din Legea medierii prevede ca “persoanele fizice sau persoanele juridice au dreptul de a-si solutiona disputele prin mediere, atat in afara, cat si in cadrul procedurilor obligatorii de solutionare pe cale amiabila a conflictelor prevazute de lege”.
Asadar, din moment ce legea permite interpunerea unui mediator in procedura concilierii prealabile, este chiar recomandabil ca partile sa o faca.
Intr-adevar, medierea da un alt continut ideii de conciliere, intrucit partile nu mai opteaza in acest caz in favoarea concilierii doar pentru a parcurge o procedura legala in drumul catre litigiu, ci ca sa rezolve disputa inainte de litigiu.
Desi legea noastra nu contine o dispozitie expresa care sa permita partilor unei potentiale dispute ce tine de procedura insolventei sa apeleze la mediere pentru solutionarea acesteia, este indubitabil ca medierea este utilizabila si in acest domeniu, in special pentru obtinerea unui compromis cu creditorii, care sa faca posibila evitarea insolventei.
In fine, si arbitrajul poate fi utilizat in scopul evitarii procedurii insolventei, mai ales in cazul arbitrajului ad-hoc.
In loc sa pronunte o hotarire arbitrala care sa il oblige la plata pe creditor, pe baza conventiei partilor, arbitrul poate incerca o conciliere care sa se constituie intr-un compromis acceptabil pentru debitor si creditor (sau colectivitatea acestora), in sensul redresarii intreprinderii debitorului, al unor plati de avansuri etc., de partea debitorului, si in sensul suspendarii urmaririlor individuale, al inghetarii sau stergerii de penalitati si al re-esalonarii datoriilor, de partea creditorilor.